Momentul care ar trebui să ne înveţe ceva, de multe ori trece neobservat.

Poate pentru că nu avem chef să ne gandim la propriul comportament sau pentru că ne e mai uşor să dăm vina pe ceilalţi. Sau pe un anumit context. Sau poate pentru că amanăm accesarea acestui misterios şi greu de înţeles labirint în care aleargă mintea noastră.

Sau poate pentru că sperăm că le-am învăţat / înţeles pe toate.

Poate pentru că reacţia uneori e prea puternică şi nu mai avem energia necesară să stăm şi să analizăm sau poate pentru că situaţia este prea dificilă şi ne credem nişte biete personaje copleşite.

Sau poate pentru că nu suntem genul de persoane orientate spre analiză, dezvoltare, evoluţie şi nu avem curiozitatea, interesul şi disponibilitatea necesare în asemenea procese, nu-i aşa, complicate.

E normal. Ne regăsim cu toţii în astfel de momente şi ratăm ieşirea din labirint, dintr-un ciclu de mecanisme repetitive ale gandirii, din stări emoţionale recurente, din obişnuinţe comportamentale, care ne menţin într-o buclă care poate face parte din normalitate, normalitatea hamsterului care se tot învarte în universul lui format dintr-o rotiţă.

Alteori, acest moment cu potenţial de lecţie şi cu potenţial de creştere personală ne semnalizează într-un mod foarte evident faptul că e cazul să vedem cutia şi să gandim dincolo de ea.

Atunci se activează această parte de explorator din noi şi probabil că acest gen de episod se produce atunci cand ne-am săturat de suferinţă, ne-am săturat să tot cărăm poveri pe bieţii noştri umeri şi strigă în noi dorinţa de a ne elibera, de a fi bine, de a face curăţenie şi de a face lucrurile diferit.

Nu mai avem unde depozita vechi încărcături care de multe ori nici nu sunt ale noastre, ne mirăm şi noi cum de au ajuns acolo. Nu mai avem unde depozita vechi haine pe care le-am îmbrăcat robotic, plictisiţi, pentru că ne acopereau bine, nu-i aşa, ceva ce nu voiam noi să aratăm.

E ok, nu-i nimic ciudat în asta. Sunt momente, perioade din viaţa noastră în care asta a fost varianta cea mai bună de funcţionare. Nu se întrezărea în acele momente nici labirintul, nici omul care vrea să iasă de acolo.

Dar hei, trebuie să ne învăţăm lecţiile, trebuie să mergem înainte, trebuie să ne croim propriul drum şi trebuie să înţelegem ce avem de înţeles, fiecare, în felul nostru personal, în ritmul nostru, cu seninătate, cu luciditate, cu credinţă şi cu speranţă.

Personaje, poveşti, trecut, emoţii, investiţie, asumare, alegeri, adevăr şi iluzie, înţelepciune sau naivitate, labirint sau libertate, apropiere, înţelegere, există în fiecare dintre noi toate variantele de a fi, de a simţi, depinde de noi ce alegem să manifestăm sau să credem.

Eu am fost să văd labirintul minotaurului. Dar nu, nu există. E un mit.

Aşa cum de multe ori fricile, obstacolele, limitele, imposibilul, bau-baul, căpcăunii, himerele, nu există.

Sunt doar mituri.

Labirintul Minotaurului